Eu am început să “gătesc” cred că pe la 14 ani. În toată copilăria am fost destul de scarandiv și am supraviețuit aproape exclusiv cu cartofi prăjiți, deși ai mei găteau foarte bine după standardele tuturor în afară de mine. Când a văzut că mă măresc și că tot nu-mi bag mințile în cap, mama, în încercarea ei disperată de a mă face să mănânc mai variat, uneori spunea că nu are timp să taie și să prăjească leguma magică, așa că mă ruga să mănânc mâncare gătită. Bineînțeles că s-a întâmplat inversul. Am învățat să îmi prăjesc singur cartofii și de fiecare dată când mă amenințau cu mâncare gătită ziceam “nu, stați liniștiți, îmi prăjesc eu cartofi!”.
Am învățat să “gătesc” folosindu-mă de un aragaz tip Metalica Oradea, ale cărui ochiuri făceau figuri când voiai să le aprinzi, iar cuptorul nu stătea aprins decât dacă blocai butonul cu un băț. Pun în ghilimele cuvântul “gătit”, pentru că timp de 6-7 ani nu aveam decât două lucruri în repertoriu: cartofi prăjiți și ouă prăjite. Și am făcut tot felul de prostii prin bucătărie. Cea mai gravă dintre ele a fost că m-am încăpățânat să prăjesc cartofi într-o tigaie obosită, subțire și instabilă, iar când am încercat să iau ultimii doi cartofi cu spumiera, am răsturnat tigaia cu tot cu ulei încins. Din fericire am scăpat ieftin. Privind în slow-motion tigaia cum se duce spre picioarele mele goale (era vară), am decis cu sânge rece că singura scăpare este să-i dau un voleu cu piciorul. Și i-am dat. Am stat 2-3 ore să spăl faianța, scaunul, caloriferul și geamul din bucătărie dar nu m-am fript decât pe o bucățică de 1 cm pe laba piciorului.
Acum, 16 ani mai târziu, am o abordare care îmi permite să încerc să gătesc orice. Sigur, poate nu iese din prima sau a doua exact așa cum îmi doresc, dar nici nu dau rateuri mari. În cel mai rău caz nu nimeresc gustul pe care mi-l doream. E fizică elementară. Termodinamică. (Ok, poate si un pic de chimie). Odată ce înveți să gătești câteva tipuri de mâncare, e ca mersul pe bicicletă.
Totuși, uneori constat cu amuzament că sunt oameni care nu știu să folosească un aragaz. Nu sunt genul care să-i judece, poate doar nu a sosit momentul sau nu au avut motiv să învețe. Dar mi se pare amuzant și un pic periculos. Practic mâncarea este una dintre nevoile primordiale ale oricărei specii și cu toate astea, există indivizi care au reușit să supraviețuiască fără să știe să își prepare hrana 🙂
Am însă o problemă cu cei care glorifică faptul că nu știu să gătească. “Eu nu știu să fac nici măcar omletă!”. Dude, nu este ok. You’re missing out. Mie mi se pare că pe măsură ce învăț să gătesc mai bine, îmi și înțeleg mai bine propriile gusturi și mi le și dezvolt. Recunosc mult mai rapid ingredientele și condimentele care alcătuiesc o mâncare și știu să îmi dau seama dinainte să o gust dacă mi-ar plăcea sau nu. La fel de bine știu și ce mici îmbunătățiri să fac în așa fel încât să fac pe placul meu chiar și o mâncare ce nu îmi plăcea înainte. E un întreg univers care așteaptă să fie explorat. Plus că e un sentiment foarte plăcut atunci când Alice gustă ce am gătit eu și zice că-i place 🙂
D-asta zic, dacă nu știți să gătiți încercați să învățați măcar să folosiți aragazul. Nu zic de cuptor, copt și patiserii. Dar măcar să frigeți ceva în tigaie. Că apoi s-ar putea să ajungeți într-un punct în care să regretați că habar n-aveți de gusturi.
Discover more from revoblog.ro
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
Ceva mai multa chimie 🙂
Oricum, am avut la dispozitie cateva luni in care sa invatam sa gatim….