Recunosc, m-am cam bucurat un pic

Nu sunt un fan al jocurilor olimpice. Le urmăresc dacă nu am altceva mai bun de făcut. Nu sunt un fan al înotului, dar îi apreciez pe cei care pot înota la nivelul lui David Popovici. De fapt îi admir și doar pe cei care pot înota. punct. Având în vedere că eu nu sunt în stare 🙂

Înainte de finală chiar mă gândeam că majoritatea sporturilor de la Jocurile Olimpice sunt destul de monotone pentru mine. Cred că scrima este singura disciplină care mă bagă un pic în priză. Acestea fiind zise, am dat drumul la TV fix înainte de cursa lui Popovici.

Și în cele două minute în care a durat cursa cu tot cu pregătire de dinainte, am pornit de la un “hmmm… hai să vedem, sper să câștige.” la sărit în picioare pe final și la strigat “bine bă băiatule!!!!”. Apoi am auzit strigăte de bucurie și din bloc, iar noi am deschis o IPA, ca să sărbătorim ca niște adevărați sportivi de canapea.

M-am bucurat în primul rând pentru el, ca om, ca sportiv. Este un băiat super serios și matur, presiunea în jurul lui este enormă, toți se poartă de parcă le-ar datora ceva și mi-ar fi părut rău să nu iasă măcar pe podium. Mi-ar fi părut rău pentru psihicul lui. Acesta cred că este și motivul pentru care am avut emoții.

Apoi, pe plan secund, da, sigur, m-am bucurat că am văzut steagul României acolo sus și că am auzit imnul. Parcă în ultimul timp mă bucură și mai mult astfel de momente. Înainte mă gândeam că parcă e normal să luăm medalii. Acum simt că în ciuda faptului că sunt din România, iată că sportivii români reușesc să mai facă din când în când și performanță.

Bravo, David! Este în totalitate meritul tău!

Foto: Inquam Photos / Colette Rochefort

Urmărește Revoblog.ro și pe Google News

Share pe Facebook